Democrația reprezentativă: apariție – evoluție – limite (1)

Democrația reprezentativă: apariție – evoluție – limite (Trusa reprezentării)

Ctitorii revoluționari ai societăților industriale au inventat instituții politice specifice realităților timpului. Structurile pe care aceștia le-au conceput și aplicat s-au întemeiat pe noțiunea elementară de reprezentare.

În fiecare țară ei au folosit anumite elemente standard. Aceste componente proveneau din ceea ce s-ar putea numi, doar pe jumătate în glumă, trusa universală a reprezentării:

1. Cetățeni cu drept de vot

2. Partide care adună voturi

3. Candidați care, acumulând voturile alegătorilor, se transformă în „reprezentanții” acestora

4. Foruri legislative (parlamente, diete, congrese, Bundestag-uri sau adunări) în care „reprezentanții” fabrică legi

5. Conducători (președinți, prim-miniștri, „elitele” partidelor), care introduc materii prime în mașina de fabricat legi, sub formă de politici, și apoi aplică legile produse.

Voturile reprezintă „atomii” acestui mecanism newtonian. Ele sunt adunate de partide care servesc drept „colectorul” sistemului. Partidele acumulează voturile provenite din multe surse și le introduc în mașinăria electorală, care le amestecă proporțional cu forța sau compoziția partidelor, producând „voința poporului” – combustibilul de bază presupus a alimenta mecanismul guvernării.

Componentele democrației

Componentele democrației au fost îmbinate și folosite în diverse feluri în diverse locuri, în diferite timpuri. Astfel, în unele țări puteau vota numai cei ce depășiseră vârsta de 21 ani; în altele, numai bărbații albi aveau acest drept; sau întregul proces nu era decât fațada în spatele căreia conducea un dictator.

Într-o țară existau două partide, în alta o mulțime, și altundeva numai un singur partid. Cu toate acestea, schema istorică a democrației reprezentative este foarte limpede: oricum ar fi fost modificate sau aranjate componentele democrației reprezentative, această schemă a servit la construirea mașinăriei politice oficiale a tuturor națiunilor.

Rețeta democrației reprezentative nu se aplică doar la nivel național. Ea a fost instalată de asemenea ierarhic, la nivel regional, județean (cantoane, departamente, etc) până la consiliile orășenești și comunale.

Teoretic, după cum fiecare om și fiecare vot constituie o unitate atomică distinctă, fiecare unitate politica – națională, provincială și locală – este de asemenea considerată atomică și individuală. Fiecare are propria ei jurisdicție, definită cu grijă, prerogativele, drepturile și îndatoririle ei. Unitățile sunt legate între ele într-o ordine ierarhică, de la vârf spre bază, de la autoritatea națională la cea statală, regională sau locală.

Pe la mijlocul secolului al XX-lea, zeci de mii de organisme politice aparent suverane și independente de pe tot globul erau legate unele de altele prin circuite economice, prin posibilitățile crescânde de călătorie, migrare și comunicații, astfel că se activau și se stimulau reciproc în permanență.

Miile de mecanisme reprezentative construite din componentele electorale au ajuns astfel să formeze o singură supramașinărie invizibilă: o fabrică de legi de dimensiuni globale. Oare, de către cine, sunt acționate pârghiile și roțile de comandă ale acestui sistem global?

Sursa: Al treilea val – Alvin Toffler

Partajează cu încredere

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: